Iau creionul şi încep să conturez marea, o mare liniştită sub lumina blândă a lunii. Corăbiile stau nemişcate pe oglindirea stelelor. Nu le pot face să se mişte, deşi mi-ar plăcea să le văd alunecând spre necunoscut, către lumea pe care nu am reuşit să o descos. Corăbiile rămân în acelaşi loc, doar mintea mea străbate meleaguri îndepărtate, necunoscute de piciorul omenirii.
Mina creionului umblă prin aer, desenând vieţi de om în clipiri de ochi; îi vezi, apoi, odihnindu-şi pleoapele obosite, dispar. Viaţa lor dispare. Nu mai eşti câtuşi de puţin conectat la fidelitatea stadiului de evoluare în care ai ajuns. Cucereşti teritorii cu mintea. Traiectoria pe care o urmează aproape toţi. Priveşte în oglindă cum s-a creat lumea din chaosul total.
Creionul e pe sfârşite, dar viaţa acum începe, o viaţă boemă, alături de necunoscuţi pe care nu te sileşti să-i înţelegi. Au ajuns acolo din acelaşi motiv : dorinţa de libertate, de a abroga legea libertăţii spirituale. Din interiorul tău vor ieşi fluturi ce te vor călăuzi spre linişte, spre morbiditatea totului întreg, către abandonul trupului într-un ungher al abisului.
Într-un timp atât de scurt, am tresărit alături de neantul încăperii, de liniştea de-afară, de aerul ce intră în casă şi de fulgii ce se lipesc de perdeaua maronie. E un aer venit din altă parte, ce-mi atinge braţele aşezate pe colţul biroului. Mai am timp încă de-un vis. O reverie în lumina difuză a lunii, la aceste ore târzii ale nopţii. Mai am timp destul să descifrez sunetul cântarului; 10 grame de timp pentru o joacă de-a pictatul în aer. Iau luna cu grijă şi o ascund după ghiveciul cu limba-soacrei. Soarele răsare voios, clipind către florile ce-l ademenesc. L-am şters repede, nu că m-ar fi supărat căldura sa, ci mai degrabă de frica pe care-o emană în momentul când îl adulez. Se teme că, poate din neatenţie şi din dorinţa mea exacerbată, să-l vreau doar pentru mine şi va veni ziua când va pieri. Dar nu, asta nu se poate. L-am luat cu atenţie de-o rază mai palidă şi i-am aruncat trupul după nori. Ceasul de pe perete nu ma are cele trei ace, are 12 ace, care indică 12 ore diferite. Învârt creionul şi şterg pendulul cu totul. Mă gândesc la un ceas deşteptător, TIC-TAC, TIC-TAC în fiecare dimineaţă. Să sune mereu, cu aceeaşi muzicalitate de pe vremea când nu eram decât nenăscutul, de când eram o stea albastră. TIC-TAC, TIC-TAC, o voce de copil, care-ndeamnă pe cineva să deseneze. TIC-TAC, TIC-TAC, copilul îşi îndrumă propria reflexie să gândească şi să creeze. Pe acelaşi cer, cu acelaşi soare, copilul de atunci se joacă acum.
Doar TIC-TAC-ul a mai rămas.