« Viaţa nu se măsoară după numărul de respiraţii, ci după numărul momentelor care-ţi taie respiraţia. »
Să zicem. Poate e aşa. Sau … Poate nu.
Trăim. Respirăm, clipim, vorbim, cântăm, plângem. Şi totul se termină cu celebra întrebare retorică oarecum: „Quelle heure est-il?“ Ce oră este. CE. ORĂ. ESTE.
Vom porni astăzi într-un magnific voiaj în timp. Şi primul pas nu este să ne facem bagajele, să nu uităm nimic, din contră. Să uităm totul ! Cine suntem, de unde venim şi ce căutăm noi. De fapt, la ultima problematică încerc să spun eu un răspuns plauzibil : căutăm Fericirea. Toţi.
În Univers, e o infinitate de galaxii, stele, planete şi comete. Nu ştim câte, dacă mai există cineva ca noi sau dacă totul va avea un sfârşit. Dar, clepsidra timpului pierde cu fiecare zi câte un bob de nisip. Până şi Universul, care este infinitul în care noi plonjăm ca marionetele în mâna destinului,are un timp. Şi da, totul în Istorie are o circularitate. De aceea se vorbeşte despre un sfârşit chiar şi al Infinitului.
Ce este totuşi, acest Timp ? Acest concept de care se teme şi se plânge toată lumea ? Nu scăpăm niciodată de el ? Nu aud în fiecare zi despre ideile Sofiei legate de Fericire, de Durere sau de Bine. Uneori chiar nu aud pe nimeni vorbind despre Curaj, Răbdare şi Blândeţe. Dar nu există zi în care să nu aud cele trei cuvinte care distrug orice bună dispoziţie, orice moment de fericire : « Nu am timp . » Nu ai timp ? Cumpără-l !
Putem, oare să luăm de la magazin în schimbul a câţiva bănuţi o pungă, o sticlă, o ceaşcă de timp, fiecare după nevoi şi putere şi să nu ne mai plângem de ceva ce nici măcar nu ştim dacă există sau nu ? E totul abstract. Sofia chiar nu s-a gândit să clarifice puţin treaba cu timpul. Şi Divinitatea ne-a dat prea mare povară : să te lupţi cu ceva ce nici nu poţi atinge. Mereu, lumea ne spune : « Ceva concret, ceva concret. Fapte, nu vorbe ! » Iar eu, nu-mi aduc aminte de replica aceasta niciodată atunci când cineva mă întreabă cu ochii mari şi pupilele dilatate : « Cât e ceasul ? »
Sofia, Sofia …
Să respirăm. Din nou.
Ştiu, tot vina ei e că nu mă pot opri.
Timpul, privit prin prisma FiloSofiei este valenţa pe care noi, oamenii o abordăm ca o delimitare, ca o determinare a unei perioade pe care după cum bine ştim, fiecare o percepe într-un mod sau altul. Unii o văd ca o săgeată, alţii ca o cascadă, iar unii, pur şi simplu se gândesc la timp la o simplă privire a unui obiect rotund, cu două limbi inegale ce ne mănâncă înfometat fiecare secundă de viaţă, fiecare moment, lasă în urmă amintiri şi deschide înainte un mare vid, o mare prăpastie.
Auzim tot mai des sintagma „Timpul le rezolvă pe toate!” Mulţi o iau ca pe un mod de viaţă, pentru că aşa cum spunea şi François Rabelais, „Totul îi revine la timp celui ce ştie să aştepte.” Alţii nu pot doar să aştepte şi încearcă să se lupte cu ei înşişi sau cu cei de lângă ei.
Nu cred într-un timp măsurat în secunde, minute, ore. Cred într-un timp al Bucuriei care din păcate aleargă departe de noi aşa de repede cum a venit, cred într-un timp al copilăriei, care este dorit de orice om, dar ce folos că timpul nu se mai întoarce? Nu putem să ne întoarcem în niciun moment, nu putem să retrăim nimic, sau să reparăm regrete, nu putem face nimic cu acest „lucru abstract” (ştiu, e pleonasm), dar mă indignează. Nu putem repara nimic, nu putem şterge, să avem memorie de şoricel şi să uităm tot ce ne-a durut în trecut.
Trecutul e trecut. Nu putem să-l schimbăm, nu putem să facem nimic ca el să fie mai bun sau aşa cum ne-am dori noi să fie. Însă tot de noi depinde în mare parte viitorul. Trăim fără să ştim ce. Clipa aceasta în care eu scriu e trecută. Alţii plâng, alţii râd. Alţii .. au pierdut lupta cu timpul. Şi-au plecat. Spre eternitate, ca o flacără. Pe unii, timpul îi dă uitării. Pe alţii, îi face mai străluciţi.
Pe mine în momentul de faţă nu mă face decât indiferentă. Am conştientizat că nu merită să te lupţi cu timpul, să spui mereu că nu îţi ajung zilele, că dacă ziua ar avea 500 de ore ai avea timp de toate. Într-o zi, totul se poate termina într-o singură secundă. De ce să alerg zeci de zile după timp şi să îmi trebuiască o singură secundă să plec fără să mă mai preocupe nimic, doar zborul meu spre Înalt? De ce să nu merg în viaţă pe premisa „Carpe Diem”, să mă bucur de fiecare zâmbet, de fiecare lacrimă şi trăire ştiind că niciodată
never
jamais
nie
nu mă voi mai întâlni cu acelaşi zâmbet de adolescentă, în aceeaşi secundă, cu aceeaşi lacrimă şi că poate niciodată nu voi reuşi să ajung la Fericirea supremă pe care o dorim cu toţii? De ce să nu trăiesc acum clipa, să fiu ACUM fericită şi să îi râd în nas Timpului. Să îi spun orgolioasă: „Nu am nevoie ca tu să treci, eu trec prin tine şi da, trec fericită. Trec prin tine ca să fiu cineva, nu doar aştept toată viaţa, să ajung să trăiesc de azi pe mâine când nu am certitudinea, că tu, copil răsfăţat al Universului, îmi vei oferi acel mâine la care visez, acea zi de studenţie, acea zi de … Acea zi!!”
Nu cred, aşadar în timp! Cred în clipa de acum, în ce putem schimba la noi, în zâmbetul şi intropecţiile de azi, mâine nu ştim dacă va fi. Şi oricum ar fi, „Fortuna labilis est!”